Despre răpirea celor credincioşi

fragmente din scrierile lui J .N. Darby

Răpirea credincioşilor şi caracterul rămăşiţei iudaice

Răpirea sfinţilor pentru a întâlni pe Domnul în văzduh, înainte de arătarea Sa pe pământ, precum şi existenţa unei rămăşiţe iudaice în care Duhul lui Dumnezeu lucrează plin de îndurare, înainte ca Domnul să Se arate pentru ei şi pentru eliberarea lor, atrage din fericire atenţia creştinilor.

Cercetarea acestor subiecte va lărgi, prin har, înţelegerea multora din cele mai importante idei, pline de bincuvântare şi de folos pentru sufletele lor. Caracterul adevărat al Adunării lui Dumnezeu va apărea tot mai clar, la fel şi felul legăturii ei cu Hristos, pe de o parte, şi căile lui Dumnezeu în cârmuirea lumii, pe de altă parte; şi acestea sunt cele două mari subiecte pe care le tratează Scriptura. Desigur, în primul rând pe toţi îi interesează împăcarea sufletului lor cu Dumnezeu. Dar şi asupra subiectului acestuia din urmă, o înţelegere corectă a celorlalte două aruncă lumină din belşug. Răpirea celor sfinţi înainte de arătarea lui Hristos nu are a face cu Adunarea în mod exclusiv. Dar, deoarece facem parte din cei ce vor fi răpiţi, desigur, răpirea ne interesează în gradul cel mai înalt. Şi, indirect, cercetarea aceasta duce la punerea întrebării: ce este Adunarea? Şi aceasta, deoarece învăţătura răpirii sfinţilor înaintea arătării lui Hristos se leagă de existenţa unei rămăşiţe iudaice care va aştepta salvarea după ce răpirea va fi avut loc şi înaintea arătării Lui. Iar poziţia acestei rămăşiţe se leagă, mai mult sau mai puţin, de starea spirituală a sfinţilor înainte de arătarea Adunării pe pământ. Cei ce cred în răpirea Adunării înainte de arătarea lui Hristos, susţin că Adunarea are un caracter şi o legătură cu Hristos speciale şi particulare, datorită faptului că ea este formată ca un trup, prin coborârea Duhului Sfânt din ceruri. Şi astfel, deşi mântuirea este în mod necesar aceeaşi în toate timpurile, poziţia sfinţilor dinainte era cu totul deosebită.

În Psalmi se găseşte o rămăşiţă iudaică şi întâlneşti gândurile, simţămintele, speranţele, temerile în care Duhul lui Hristos intră în mod profetic cu cei din această rămăşiţă şi pentru ei. Despre această rămăşiţă se vorbeşte de asemenea în profeţi, ca existând înainte de arătarea Domnului şi ca aşteptând această arătare, fiind salvaţi prin ea. Şi, mai departe, Domnul  Însuşi fiind un slujitor al tăierii împrejur pentru adevărul lui Dumnezeu, tot aşa cum este şi Mântuitor, S-a prezentat pe Sine Însuşi în mod necesar lui Israel potrivit acestor promisiuni şi S-a făcut una cu această rămăşiţă şi căpetenie a ei, în măsura în care ea a fost trezită ca să-L poată cunoaşte.

De aceea, înţelegerea multor locuri din Noul Testament ajunge de asemenea să fie implicată în această problemă; şi desigur, întreaga ordine a dispensaţiilor lui Dumnezeu este văzută în lumina aceasta. Dar, mai presus de toate, poziţia Adunării şi a privilegiilor ei, ca una care e formată de Duhul Sfânt venit la noi din ceruri, este importantă şi esenţială în privinţa aceasta; şi o înţelegere dreaptă a ei este o cheie pentru înţelegerea corectă a Cuvântului lui Dumnezeu.

Rămăşiţa lui Israel şi Adunarea

Cele două puncte în privinţa cărora este important să avem mărturia clară a Scripturii sunt: întâi, că va fi o rămăşiţă evreiască la sfârşit, cu un loc care aparţine ei, ca rămăşiţă; al doilea, caracterul deosebit al Adunării lui Dumnezeu.

Că va fi o rămăşiţă evreiască la sfârşit, eliberată şi binecuvântată ,de Domnul la venirea Sa, binecuvântată pe pământ, este, dincolo de orice discuţie, învăţătura Scripturii. Rămăşiţa aceasta nu are nici binecuvântările cereşti ale Adunării, nici aşteptarea Adunării. Ea are parte de promisiunile date lui Israel. Cum se spune în Isaia 10 , „chiar dacă numărul copiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, o rămăsiţă se va întoarce”; iar versetul 21: „O rămăşiţă, rămăşiţa lui Iacov, se va întoarce la Dumnezeul Cel Atotputernic.” Toate acestea ne arată clar că rămăşiţa este cea care va fi binecuvântată, şi anume cu binecuvântările lui Israel, potrivit promisiunii, având pe Iahve ca Dumnezeu al lor. Binecuvântările lor se referă la gloria pământească, sub domnia lui Hristos, în ţara lor, potrivit promisiunilor făcute lor.

Dacă aşteptările lor ar fi aşteptările Adunării şi poziţia lor spirituală la fel ca a noastră, atunci promisiunile lor nu ar mai fi implinite si ei ar fi dezamăgiţi în privinţa lor. Şi dacă speranţele lor nu s-ar împlini cu ei, atunci şi speranţele noastre ar fi coborâte la nivelul celor evreieşti, pământeşti şi temporare.

De fapt acesta este scopul cel mare al duşmanului prin tot acest sistem de gândire, pentru că nu mă îndoiesc de faptul că este aici în adevăr o lucrare a lui. Tăgăduind o rămăşiţă evreiască, speranţe evreieşti şi care se bazează pe promisiunile evreieşti, se ajunge la un sistem care coboară Adunarea la nivelul rămăşiţei evreieşti. Iar valoarea şi puterea promisiunilor spirituale în locurile cereşti, în Hristos, şi locul trupului lui Hristos în unitate cu El sunt atunci tăgăduite şi pierdute. Şi tocmai acestea sunt problemele vitale ale creştinilor.

Scopul cel mare al vrăjmaşului este ca, tăgăduind răpirea celor sfinţi înainte de arătarea Domnului şi prin urmare nerecunoaşterea unei rămăşiţe evreieşti distincte, împreună cu speranţele ei specific evreieşti, să tăgăduiască şi să distrugă însăşi credinţa Adunării lui Dumnezeu. Departe de mine să spun că toţi câţi au căzut în acest sistem ar avea vreun astfel de scop sau chiar că ar fi conştienţi de urmările pe care le are; dar urmările nu se arată mai puţin şi spre paguba lor, chiar dacă nu au ei această intenţie. Sunt înşelaţi de vrăjmaş, deşi nici vorbă că s-ar gândi să înşele şi ei împreună cu el.

Rămăşiţa în evanghelia după Matei

În evanghelia după Matei avem o misiune exclusiv pentru Israel, îndeplinită în timpul vieţii Domnului, misiune care s-a continuat după aceea de Duhul şi care avea să dureze până la sfârşit. Slujba aceasta avea să nu fie încheiată, nici completată, şi totodată mărginită la cetăţile lui Israel, până ce va veni Fiul Omului. Era o misiune exclusive pentru Israel, prelungită până la rămăşiţa de la urmă. Şi ea este continuată cu aceleaşi ţeluri, până ce El va veni ca Fiu al Omului. Ucenicii vor avea a face cu naţiunile numai ca fiind vrăjmaşe, alături de poporul rău şi împotrivitor al evreilor. Ei aveau, potrivit speranţelor şi perspectivelor evreieşti, să adune o rămăşiţă şi să pregătească un popor pentru împărăţia care era aproape. Aceasta era învăţătura directă pe care o dădea Domnul.

Notez în treacăt că, alături de istoria tainelor împărăţiei până la terminarea lor, urmare respingerii Sale, Adunarea însăşi (capitolul 16) şi gloria împărăţiei (capitolul 17) sunt vestite în legătură cu numele Său de Fiu al lui Dumnezeu şi de Fiu al Omului. El şi ucenicii Săi (Matei 17:24-27 ) sunt fii ai împărăţiei. Judecata naţiunilor, văzută în răspunderea lor, este clar anunţată în diferite pilde sub lege şi sub harul misiunii lui Hristos din acel timp.

Mai departe, misiunea apostolilor (Matei 23:34-36 ) e prezentată prin „profeţi, oameni înţelepţi şi cărturari”, trimişi acestui popor aşa cum fuseseră profeţii din vechime respinşi, aducând judecata de acum a acestei naţiuni. Deseori Domnul Isus a dorit să adune pe copiii Ierusalimului, ai acestui Ierusalim care în toate timpurile a lovit cu pietre pe profeţi şi a omorât pe cei trimişi la el, dar ei n-au vrut să audă. Acum casa lor le-a fost lăsată pustie şi ei nu vor mai vedea pe Domnul, până ce se vor pocăi.

Atunci când, prin har, Ierusalimul va avea duhul celor de la care Dumnezeu a primit laude, punându-le în gura copiilor şi celor ce sug, când Hristos a fost respins de această naţiune – adică mărturia din Psalmul 118 – atunci şi nu înainte, Ierusalimul Îl va vedea iar pe Hristos. Într-un cuvânt, ei trebuie să fie un popor pregătit să-L primească, să spună: „Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului”, înainte ca Domnul să li Se descopere. Nimic nu poate fi mai clar decât aceasta, cu privire la poziţia în care Domnul pune mulţimea şi pe ucenici.

Iată trăsăturile pe care El le arată că sunt date martorilor acestora din urmă după moartea Sa, după pustiirea Ierusalimului şi a casei, până ce pocăinţa şi inima pregătită îi va face gata să-L primească pe Domnul, gata să-L primească în casa lor aici pe pământ, casă care nu va mai fi pustiită.

Domnul continuă apoi în Matei 24 să vestească judecata Ierusalimului şi împrejurările în care vor fi ucenicii Săi în legătură cu sfârşitul veacului. Ucenicii întreabă când va fi dărâmat templul, care este semnul venirii lui Hristos şi al sfârşitului veacului. Că această întrebarare se referă la poporul evreu, e foarte clar. Sfârşitul veacului (este bine cunoscut că aici „sfârşitul lumii” este o greşeală) nu îşi are sensul sau aplicaţia în afara sferei de gândire a evreilor. Este limpede că la aceasta se referea gândirea ucenicilor. Şi răspunsul pe care-l dă Domnul continuă pe aceeaşi temelie. Răspunsul Lui este împărţit în două părţi: înştiinţări generale până la versetul 14, şi împrejurările lor deosebite, începând cu versetul 15.

Cu privire la cea dintâi parte, căror persoane se vor adresa unii, când vor veni şi le vor spune: „Eu sunt Hristosul”? Nu creştinilor. Era o aşteptare că Hristos va trebui să apară, în care ucenicii cu aşteptări evreieşti puteau fi înşelaţi. Scena, sfera şi caracterul înşelăciunii sunt evreieşti. Înainte de a se îndeplini aşteptarea lor, evanghelia împărăţiei pe care Isus şi chiar Ioan Botezătorul au vestit-o va fi dusă tuturor naţiunilor şi apoi va veni sfârşitul.

Partea de la urmă, de la versetul 16, arată atât de clar cât poate spune o limbă omenească, faptul că Domnul Se referă la ce era evreiesc. Urâciunea pustiirii despre care vorbeşte Daniel se referă la poporul lui (al lui Daniel) şi ea este punctul de plecare. Ea se va aşeza în locul sfânt. Cei ce vor fi în Iudeea vor fugi spre munţi: de aceea să se roage ca fuga lor să nu fie în ziua sabatului. Ce limbaj ar fi putut arăta mai clar locul, poporul, împrejurările de care erau preocupate atunci gândurile Domnului? În ce priveşte pe sfinţi, pe naţiuni şi judecata lor, toate acestea le găsim în capitolul 25.

Pentru a rezuma ideea pe care ne-o dă evanghelia aceasta, putem spune că ea ne prezintă lucrarea în timpul lui Hristos (capitolul 10) şi o continuă până la sfârşit, până la venirea Fiului Omului, cu un caracter exclusiv evreiesc. Domnul Se ocupă de ucenici şi de mulţime (capitolul 23) într-un mod evident pe un teren evreiesc, ca fiind supuşi scaunului lui Moise. Şi spune, ca încheiere, că pocăinţa va trebui să caracterizeze rămăşiţa, înainte ca ei să-L poată vedea iar. Şi apoi, arătând judecata asupra casei, arată vina acestei naţiuni: înmulţirea acestei nelegiuiri, martorii adevăraţi ai împărăţiei şi vestirea ei, până la sfârşit, tuturor naţiunilor. Şi în final El Se va ocupa în necazul cel mare cu rămăşiţa credincioasă din Iudeea şi Ierusalim, înainte de arătarea Sa.

Înştiinţându-i că se vor ridica înşelători, ca şi cum El ar fi deja prezent, o astfel de idee nu se poate în nici un fel să aibă aplicaţie creştinilor, deoarece ei vor fi răpiţi, să întâlnească pe Domnul în văzduh. O persoană trebuie să fi renunţat la speranţele creştine, înainte ca un astfel de înşelător să-I poată fi o cursă. În schimb, pentru cei din rămăşiţa pământească, prezenţa lui Hristos pe pământ este sumarul tuturor speranţelor drepte.

Continuarea îndurării faţă de Israel

În ce priveşte continuarea, după aceea, a mărturiei în mijlocul Iersualimului, Domnul Isus când era pe cruce (Luca 23:24 ) a mijlocit pentru ei, spunând: „Tată, iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac!” Pentru aceasta Duhul Sfânt, în mărturia pe care o dădea, spunea prin gura lui Petru (Faptele Apostolilor 3:17-21 ): „Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri … Pocăiţi-vă deci şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, ca să vi se şteargă păcatele, pentru ca (nu „când”) timpurile de înviorare să poată veni prin prezenţa Domnului şi să trimită pe Cel care a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească până la timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi profeţi din vechime.”

Continuarea plină de îndurare a mărturiei faţă de Israel (vezi versetele 25, 26, unde rămăşiţa este bine deosebită prin primirea mărturiei) arată că pocăinţa era cerută pentru a avea parte de întoarcerea din nou a lui Israel. Şi vor fi pierduţi toţi cei ce nu primesc această mărturie profetică (versetul 23).

Ştefan le mărturiseşte că ei totdeauna s-au împotrivit Duhului Sfânt. Iar lui Saul, cel mai active împotrivitor printre ei, ajutor de bunăvoie al ucigaşilor martirului, i se descoperă învăţătura deplină a Adunării. Martorii persecutaţi erau mădulare ale lui Hristos Însuşi. Totuşi, deşi Adunarea fusese înfiinţată (şi avem lucrul acesta în Faptele Apostolilor 2 , înainte de mărturia lui Petru) şi Pavel a fost făcut un slujitor al ei, el a predicat mai întâi numai evreilor. Când ei înşişi s-au socotit nevrednici de viaţa veşnică, el s-a îndreptat spre celelalte naţiuni şi a spus, ca mărturie a lucrării lui pentru Adunare, ceea ce Domnul, în viaţa Lui, mărturisise aici pe pământ (Matei 13:14 ), că judecata rostită de Isaia avea în curând să vină peste ei. Dar abia în Faptele Apostolilor 28 lucrul acesta se spune în final; aceasta este cea din urmă mărturie a Scripturii, pe care o avem din punct de vedere istoric.

Învăţătura generală a unei rămăşiţe în Israel este clar prezentată în epistola către Romani. Este cruţată o rămăşiţă aleasă care, necontinuând în necredinţă, va fi altoită iar, şi aceasta în propriul ei măslin. Nu va fi altoită în adunarea creştină, care nu a fost nicidecum propriul lor măslin; ei niciodată n-au fost tăiaţi din adunarea creştină şi n-au fost ramuri care să nu fi rămas în ea. Este o rămăşiţă aleasă a lui Israel care va fi adusă să creadă şi să fie altoită în propriul lor măslin şi să devină „tot Israelul”. Sunt multe locuri în profeţi, ca Ioel 2 , Zaharia 9 , la care este de ajuns să ne referim.

Descoperirea tainei Adunării

Acum ne vom ocupa cu celălalt punct de seamă despre care am dorit să vorbim, în care Dumnezeu Îşi arată plinătatea harului Său suveran. Desfăşurarea istorică a învăţăturii acesteia a fost atinsă puţin, şi acum o vom expune pe scurt. Avem dreptul cel mai mare şi mai deplin de a spune că învăţătura aceasta a fost în întregime nedescoperită în Vechiul Testament. Vorbind despre taina primirii naţiunilor, ca să fie un trup în Adunarea lui Dumnezeu, Pavel spune în Romani 16:25,26 : „Vestirea lui Isus Hristos, potrivit cu descoperirea tainei care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri, dar a fost arătată acum prin scrieri profetice (nu „scrierile profeţilor”), la porunca Dumnezeului celui veşnic, şi a fost adusă la cunoştinţa tuturor naţiunilor, pentru ascultarea credinţei…” În Efeseni 3:5,6 : „Taina lui Hristos care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte generaţii, cum a fost descoperită acum sfinţilor Săi apostoli şi profeţi, prin Duhul: că adică naţiunile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi…” Şi versetul 9 spune: „administrarea acestei taine ascunse din veacuri în Dumnezeu… pentru ca înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu să fie făcută cunoscut acum, prin Adunare, domniilor şi stăpânirilor în cele cereşti, după planul veacurilor pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru…”

De asemenea citim în Coloseni 1:24-26 : „pentru trupul Lui, care este Adunarea, al cărei slujitor am fost făcut potrivit economiei lui Dumnezeu ce mi s-a dat faţă de voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu, taina ţinută ascunsă din veacuri şi din generaţii, dar arătată acum sfinţilor Săi”. Învăţătura aceasta, al cărei slujitor a fost Pavel, aşa cum ni se arată în Coloseni, ca să întregească Cuvântul lui Dumnezeu, a fost cu totul necunoscută sfinţilor Vechiului Testament. Ea a fost nu numai necunoscută în întregime, ci a fost şi ascunsă în Dumnezeu. Alte lucruri puteau ei să le aibă pentru un veac care va veni şi nu pentru ei înşişi, ca promisiune a Duhului şi glorie a Mesiei; dar acest lucru – Adunarea – ei nu-l cunoşteau deloc.

Când Tatăl a descoperit lui Simon, fiul lui Iona, adevărul despre Persoana lui Hristos, că El era Fiul Dumnezeului Celui viu (nu numai Hristosul), atunci Hristos a putut vorbi despre Adunare. Ea avea să fie întemeiată pe această mărturie. Dar El vorbea numai în mod profetic şi ca un lucru de viitor: „Pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea.” Şi prin învierea Sa a fost dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu. În felul acesta puterea Satanei era nimicită. Şi moartea Sa a fost necesară ca să adune împreună, într-unul singur, pe copiii lui Dumnezeu, pe oriunde ar fi fost ei risipiţi. Iar plecarea Lui a fost pentru ca Mângâietorul să poată veni.

Dacă grăuntele de grâu nu cade în pământ şi nu moare, rămâne singur. Când Hristos a murit, temelia măreaţă a fost pusă pentru toate binecuvântările şi îndeosebi pentru Adunare. Şi Duhul Sfânt, Mângâietorul, a coborât potrivit promisiunii, iar Adunarea a fost întemeiată. Şi Domnul adăuga zilnic Adunării pe cei ce trebuiau să fie mântuiţi (rămăşiţa), cum citim în Faptele Apostolilor 2:47 . Acesta era felul în care acum El dispunea de ei, deşi promisiunile făcute lui Israel rămâneau sigure.

Învăţătura despre Adunare totuşi nu era încă făcută cunoscut, după cum ne informează Scriptura. Creştinii rămâneau ataşaţi cu totul de iudaism, plini de râvnă pentru lege. Unii preoţi ajungeau să dea ascultare credinţei, dar se pare că n-au încetat totuşi să fie preoţi. Petru nici nu învăţa că Isus este Fiul lui Dumnezeu; învăţătura lui era: Pe Acela pe care Voi L-aţi răstignit, „Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţă şi iertarea păcatelor.” (Faptele Apostolilor 5:30,31 .) Deci Dumnezeu a făcut din El, Domn şi Hristos.

Poate va surprinde pe cititor faptul că Adunarea nu este menţionată decât în epistolele lui Pavel. O anumită adunare este menţionată în Ioan; dar despre Adunare ca un tot, trup al lui Hristos, vorbeşte numai Pavel. Prin urmare, pot să adaug, tot aşa este şi cu răpirea sfinţilor înainte de arătarea lui Hristos.

În Faptele Apostolilor învăţăm că Dumnezeu a rânduit o lucrare liberă, în afara apostolilor. Aceasta a stârnit cea mai aprigă ură a iudeilor. Şi astfel este omorât unul din cei ce au fost unelte deosebite în această lucrare a lui Dumnezeu. Cerul primeşte cel dintâi rod al puterii Duhului Sfânt, al Adunării; cerul se deschide şi este văzut un Hristos ceresc, un Om în glorie. Fiind făcut asemenea lui Hristos, duhul lui Ştefan se duce la El, iar iudaismul îşi spune ultimul cuvânt prin vărsarea de sânge. Ei totdeauna s-au împotrivit Duhului Sfânt. Dar Dumnezeu nu locuieşte într-o casă făcută de mâini. Şi lucrul acesta schimbă totul: o strângere laolaltă, formată înainte de întoarcerea din nou a lui Hristos, îşi avea începutul.

Aşa s-a întâmplat în cazul unei singure persoane. Dar duşmănia evreilor avea să aibă un caracter şi mai violent. Nefiind mulţumit cu prăpădul făcut în biserica din Ierusalim, Saul persecuta şi pe cei din alte localităţi. Dar, în timp ce era ocupat în felul acesta, în apropiere de cetatea Damascului, el a fost oprit pe loc de Domnul, care i S-a descoperit pe Sine Însuşi în glorie şi spunându-i că cei pe care îi persecuta erau chiar El Insuşi: „Eu sunt Isus, pe care-L persecuţi”. „De ce Mă persecuţi?” Aici deci harul suveran a fost arătat din belşug, mai presus de însăşi împotrivirea faţă de Duhul Sfânt. Temelia pentru evanghelia gloriei a fost pusă şi identificarea tuturor sfinţilor de pe pământ cu Cel ce este Capul lor în ceruri a fost făcută punctul de plecare al mărturiei lui Pavel cu privire la ce era Adunarea Sa. Şi el a devenit slujitorul ei. Pentru un Hristos al gloriei, iudeii şi celelalte naţiuni erau toţi una; ei erau toţi una în El.

Primirea lui Corneliu a fost încredinţată lui Petru, pentru ca adevărul cel nou să nu fie ca ceva separat; dar unitatea, cum era arătată pe pământ, continua cu un nou element de adevăr introdus. Unitatea evreilor şi a celorlalte naţiuni, ca un singur trup în Hristos, a fost încredinţată ca mărturie, lui Pavel. El a fost slujitorul Adunării, ca să întregească Cuvântul lui Dumnezeu. El, singurul care vorbeşte despre Adunare, ce ne învaţă el? Dumnezeu „a pus toate lucrurile sub picioarele Lui (ale lui Hristos înălţat) şi L-a dat Cap peste toate lucrurile Adunării, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce umple totul în toţi.”

Tot aşa în Coloseni 1 : „El este Capul trupului, al Adunării, El este începutul, Cel întâi-născut dintre cei morţi” Tot aşa, în amănunte, în Romani 12:5 : „Şi noi, fiind mulţi, suntem un singur trup în Hristos şi fiecare în parte mădulare unii altora.” La fel în 1. Corinteni 12 : „După cum trupul este unul şi are multe mădulare, dar toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos. Pentru că printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi, şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur duh… Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui.”

Un alt caracter precis al existenţei Adunării pe pământ este că noi, evrei şi naţiuni (Efeseni 2 ), suntem zidiţi împreună ca o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul. Modul de zidire este dărâmarea zidului de la mijloc despărţitor şi facerea din cei doi a unui singur om; dar, cum se spune în pasajul deja citat, taina este că naţiunile sunt împreună moştenitoare în acel singur trup. Botezul Duhului Sfânt, prin care trupul a fost format, a avut loc în ziua Cincizecirnii (Faptele Apostolilor 1:8 ).

Într-un cuvânt, Adunarea este trupul lui Hristos, format, în timp ce El a fost înălţat, de Duhul Sfânt pe care El L-a trimis ca să adune pe sfinţi într-o unitate. Înainte ca Israel să fi fost stăpânit de Dumnezeu ca naţiune, sfinţii umblau într-o credinţă individuală. Când Israel a fost recunoscut, erau unii din acest popor în adevăr ai Săi, în timp ce mulţimea rămânea necredincioasă. După moartea şi Înălţarea la cer a lui Hristos, care S-a dat pe Sine Însuşi nu numai pentru acest popor, ci ca să adune împreună pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi, toate s-au schimbat în această privinţă. Deosebirea dintre evrei şi celelalte naţiuni s-a şters. Şi unii şi alţii, prin credinţă, sunt împăcaţi cu Dumnezeu şi strânşi laolaltă în unitatea unei singure Adunări, prin Duhul Sfânt trimis din cer. Aceasta este Adunarea lui Dumnezeu, trupul lui Hristos, locuinţa Duhului Sfânt pe pământ.

Când Domnul adăuga Adunării pe cei ce trebuiau să fie mântuiţi, e foarte clar că nu-i adăuga la ceva de care ei aparţineau deja. Şi dacă îi adăuga la ea, acesta era un act care arăta că ei nu aparţineau de ea prin simplul fapt că erau dintre evrei, nici pentru că ar fi fost mai evlavioşi. Era instituit un trup cu totul nou, format în unitate de Duhul Sfânt trimis jos din cer şi unit cu Capul care este în cer.

Răpirea: aşteptarea Adunării

Avem acum să cercetăm care este mărturia lui Dumnezeu cu privire la cei ce sunt uniţi cu Hristos de pe acum. Adunarea unită cu Hristos nu are a face cu arătarea sau venirea lui Hristos pe pământ, ca speranţă proprie ei. Locul ei este în altă parte; ea este deja aşezată în El, în locurile cereşti, ea trebuie doar să fie adusă acolo şi ca prezenţă trupească.

Hristos n-a putut rămâne cu ucenicii Săi aici pe pământ şi le-a spus: „Mă duc să vă pregătesc un loc; şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.” (Ioan 14:3 .) Lucrul pe care Adunarea îl are de aşteptat pentru ea, deci, nu este, deşi sigură şi de el, arătarea lui Hristos, ci ridicarea ei acolo unde este El. Şi aşa ne învaţă apostolul, vorbind despre lucrul acesta în amănunt: „Domnul Însuşi, cu un strigăt de strângere laolaltă, cu glasul  arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; apoi noi, cei vii care rămânem, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori, ca să întâlnim pe Domnul în văzduh, şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1. Tesaloniceni 4:16,17 ).

Vom pleca să-L întâlnim pe Hristos în văzduh. Nimic mai clar deci, că noi vom pleca să-L întâmpinăm, şi nu să aşteptăm venirea Sa pe pământ. Şi că această venire ca să ne primească la El nu este arătarea Lui, ne este şi mai clar dacă luăm seama la ce se spune în Coloseni 3:4 , unde ni se precizează că vom fi deja cu El atunci când El Se va arăta. „Când Se va arăta Hristos, viaţa noastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în glorie”.

Această identificare a aşteptării Adunării şi a gloriei ei cu Hristos Însuşi este esenţialul binecuvăntării Adunării. El este viaţa noastră, dreptatea noastră; gloria care I-a fost dată Lui, El ne-a dat-o nouă: noi suntem mădulare ale trupului Său, suntem din carnea Lui şi din oasele Lui. Noi suferim împreună cu El, împărăţim împreună cu El, suntem glorificaţi împreună cu El, fiind făcuţi asemenea Lui asemenea chipului Său, El este ascuns în Dumnezeu; viaţa noastră este ascunsă cu El în glorie; dar trebuie doar să fim răpiţi, ca să-L întâlnim şi, mai înainte ca El să Se arate tuturor, noi vom fi deja împreună cu El şi ne vom arăta Împreună cu El. Aceasta nu stabileşte timpul răpirii, ci, ceea ce este mai însemnat, arată clar deosebirea întreagă dintre felul relaţiilor sfinţilor cereşti cu Hristos şi al celor ce Îl vor vedea pe El numai atunci când El Se va arăta. Unii sunt binecuvântaţi sub domnia Lui şi sunt în legătură cu pământul; ceilalţi sunt identificaţi cu El Însuşi, cu Cel ce va domni, se arată şi împărăţesc împreună cu El. Ori de câte ori adevărul acesta este umbrit, Satan este la lucru. Sunt adevăruri comune tuturor, cum este cel de a fi arătat înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Sunt acelea care aparţin credinţei. Şi aşa este asocierea noastră cu Hristos, Cel dintâi născut dintre mai mulţi fraţi, noi fiind mireasa Lui şi trupul Lui. Cine aşteaptă arătarea lui Hristos ca timpul încare va fi cu El, a tăgăduit adevărata speranţă şi adevărata relaţie a Adunării cu Hristos. În această problemă nu poate fi vreun compromis. Necunoaşterea privilegiului este un lucru (şi aşa este partea noastră a tuturor, într-un fel sau altul), iar tăgăduirea lui este cu totul alt lucru.

Când am înţeles odată că ne vom arăta împreună cu Hristos şi că prin urmare aşteptarea noastră imediată cu privire la venirea lui Hristos nu mai este arătarea Lui, ci răpirea, tot felul nostru de gândire şi toate afecţiunile noastre spirituale sunt schimbate. Propria noastră aşteptare este nu atât gloria în care ne vom arăta împreună cu El, oricât de minunată ar fi ea, ci: „Eu voi veni şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi”. „Şi astfel vom fi pentru totdeauna cu Domnul”.

Trei căi felurite de prezentare a venirii din nou a lui Hristos se găsesc în Scriptură. Este întâi faptul general. Noi nu aşteptăm ca lucrurile să ducă spre un sfârşit necunoscut, de nimicire. Ne-am întors la Dumnezeu ca să aşteptăm pe Fiul Său din ceruri. Nimic precis şi deosebit nu ne este prezentat totuşi aici. Gândim că lucrurile nu vor continua aşa cum erau de la creaţia lumii. Hristos va veni iar şi noi Îl aşteptăm pe El. Acesta e gândul care rămâne în orice creştin care a fost învăţat, oricare i-ar fi nivelul de lumină pe care l-ar putea avea cu privire la detalii. El Îl aşteaptă pe Hristos şi astfel, din punct de vedere moral, chipul acestei lumi s-a dus pentru el: obiectul aşteptării lui este în altă parte.

În al doilea rând, lumea aceasta ajunge o privelişte de confuzie şi de răutate în faţa spiritului său. El ştie că lumea va fi coaptă în răzvrătire şi că Dumnezeu o va judeca prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta. Ştie că Hristos va judeca pe cei vii şi pe cei morţi la arătarea şi împărăţia Sa, şi că El Îşi va stabili împărăţia pământească prin judecată. Ştie apoi că judecata Lui va fi arătată în cărmuirea celor sfinţi în acel timp, că acesta va fi timpul când răspunderea sfinţilor va fi arătată. El Se va întoarce şi slujitorii Lui vor da socoteală de ce au făcut, şi unuia i se va da să fie peste zece cetăţi, altuia peste cinci cetăţi. El ştie că arătarea lui Hristos este în mod firesc şi necesar în legătură cu arătarea judecăţii. De aceea, în Scriptură, el găseşte mereu răspunderea în legătură cu această venire.

În al treilea rând, alături de faptele venirii lui Hristos şi a arătării dreptăţii este, prin har, un privilegiu special, asocierea sfinţilor cu Hristos, care trebuie de asemenea să aibă loc. Fără îndoială că sfinţii vor fi arătaţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să dea o socoteală despre ei înşişi lui Dumnezeu. Dar această arătare nu este despărţită de privilegiul lor, pentru că ei vor ajunge acolo, fiind deja asemenea Lui. Da, El Însuşi vine ca să-i pregătească pentru această clipă. Şi această asociere cu Hristos este făcută nu prin arătarea lui Hristos, aşa cum am văzut, ci prin venirea Lui ca să-i primească Ia El Însuşi, acolo unde este El. El îi introduce în casa Tatălui, iar în împărăţie îi aşază pe scaunul de domnie ceresc, împreună cu El. Toate acestea se împlinesc la venirea Lui, care îi face, înviaţi sau schimbaţi, să întâmpine pe Domnul în văzduh. Aceasta este răpirea sfinţilor, care are loc înainte de arătarea lui Hristos împreună cu ai Săi; atunci ei se vor arăta împreună cu El. Când va avea loc răpirea, El nu Se va fi arătat încă.

Caracterul ceresc al Adunării

Aşa este învăţătura generală a răpirii Adunării, o învăţătură de cea mai mare însemnătate. Şi este aşa, pentru că ea este strâns legată de relaţia dintre Adunare şi Hristos, de întreaga ei despărţire de lume şi de soarta ei. Ea este actul care îi încununează îndreptăţirea. Această răpire dinaintea arătării lui Hristos este obiectul unei revelaţii deosebite, aşa cum am văzut în Coloseni 3:4 .

În ce priveşte timpul acestei răpiri, nimeni, desigur, nu ştie când va fi. Însă deosebirea dintre răpire şi arătare este foarte bine delimitată în ceea ce este mai important. La arătare are loc judecata acestei lumi; de aceea ea este pusă în legătură cu lumea şi îi termină istoria. Şi înainte ca această istorie să fi ajuns la rezultatul ei care ne este descoperit, evenimentele descoperite trebuie să fi avut loc şi obiectele judecăţii trebuie să fi apărut pe scenă şi să se fi întâmplat ce este prezis cu privire la ele. Adunarea însă este asociată cu Hristos, care este deja plecat de aici; ea nu este din lume, aşa cum nici El nu era; ea este înviată împreună cu El şi viaţa ei este ascunsă cu El în Dumnezeu. Nu există eveniment pământesc între ea şi cer. Ea trebuie să fie strânsă laolaltă şi Hristos să Se ridice de pe scaunul de domnie al Tatălui, ca s-o primească; aceasta e totul.

Convingerea că Adunarea este cerească în chemarea ei şi în relaţiile ei cu Hristos, nefăcând parte din cursul evenimentelor de pe pământ, ne face răpirea ei simplă şi clară. Şi, de altă parte, aceasta ne arată că tăgăduirea răpirii ei coboară Adunarea într-o poziţie pământească şi îi distruge tot caracterul şi poziţia ei spirituală. Chemarea noastră este sus. Evenimentele sunt pe pământ.

Profeţia nu se referă la cer. Speranţa creştinului nu e deloc un subiect profetic; aşteptarea lui este totdeauna că Hristos va veni şi îl va lua la El, pentru ca acolo unde este El să fie şi cel ce este creştin.

Aşteptarea imediată a răpirii

Deşi s-a răspuns deja la o întrebare, poate că e bine s-o mai punem aici: Când are creştinul să aştepte pe Domnului? Răspund: totdeauna. Acesta este dreptul lui spiritual, este atitudinea lui corectă. Starea lui spirituală potrivită este caracterizată de aşteptarea Lui în orice clipă, permanent. „Să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă îndată când va veni şi va bate la uşă. Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea Lui! Adevărat vă spun că el se va încinge, îi va pune să stea la masă şi se va apropia să-i servească… Voi deci fiţi gata, pentru că Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi” (Luca 12:36-40 .) Şi după ce vorbeşte de lucrarea celor sfinţi, Domnul adaugă: „Ferice de robul acela pe care stăpânul, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa; adevărat vă spun că îl va pune peste toată avuţia sa. Dar dacă robul acela zice în inima lui: „Stăpânul meu întârzie să vină” şi începe să bată pe servitori şi pe servitoare,  partea lui va fi cu cei necredincioşi” (versetele 43-46).

Aici, ca un principiu general – pentru că nu este vorba numai de răpire – aşteptarea constantă a Domnului, ca un lucru permanent prezent, este dată ca o caracteristică a celor ce vor fi binecuvântaţi atunci când va veni Domnul şi care vor stăpâni peste toate lucrurile. Ceea ce-l duce pe slujitorul cel rău în toate relele acelea este nu tăgăduirea venirii Domnului, ci pierderea sensului aşteptării în orice clipă a venirii Lui.

Aceasta a fost originea depărtării Adunării de la simplitate şi căderea ei în autoritatea clericală şi lumească – cauza pierderii autorităţii ei spirituale. Sfinţii însă au ieşit afară din tabără, au parasite lumea şi religia lumească, pentru ca să-L întâlnească pe Mire. Această stare îi caracterizează, ca un lucru permanent prezent. Adunarea a fost chemată iar la poziţia şi starea ei spirituală dintâi, prin înnoirea aşteptării imediate a Domnului. El a întârziat de fapt, iar sensul venirii Lui s-a pierdut. „Iată, Vine Mirele!” a fost strigătul care i-a trezit şi i-a pregătit pe credincioşi. Nu evenimente, nu împrejurări pământeşti, nimic din toate acestea nu pot să întrerupă sau să modifice chemarea primită. Ei ies afară, să-L întâlnească. Nu vreun alt lucru, nu încurcăturile din cârmuirea acestei lumi, nimic chiar din felul Lui de a Se purta cu cei ce vor lua parte la ospăţul nunţii (legătura Sa cu evreii). Ei vor veni înapoi cu El, fiind mai întâi răpiţi la El.

În această aşteptare imediată trăia apostolul şi el învăţa această aşteptare ca una din cele dintâi învăţătură ale Duhului Sfânt, oricare ar fi fost gradul de lumină cu privire la amănuntele pe care cei credincioşi l-ar fi avut. Tesalonicenii se întorseseră la Dumnezeu ca să aştepte pe Fiul lui Dumnezeu din ceruri. Aveau foarte puţină lumină; dar ei aşa au fost învăţaţi, şi Pavel este de acord cu aşteptarea lor, ca o mărturie divină faţă de lume, despre care lumea însăşi vorbea. Ei Îl aşteptau. Nu era vreo explicare profetică a evenimentelor pe care ar fi avut să le aibă înainte; nu există evenimente, repet, între noi şi cer. Fiul lui Dumnezeu va veni din cer. Şi ei Îl aşteptau.

Din acest fapt ei trăseseră unele concluzii greşite, pe care Pavel le-a corectat (şi au făcut apoi o altă greşeală, datorită influenţei unor învăţători mincinoşi, cum vedem în a doua epistolă). Dar aşteptarea lor constantă era ce trebuia să fie, era dreaptă. Însuşi cuvântul folosit aici vorbeşte de aşteptare; şi însuşi Pavel aştepta. El le spune: „Noi care suntem vii şi rămânem la venirea Domnului”. Ni se spune că aceasta ar fi o anumită clasă în care Pavel se recunoştea pe sine însuşi, arătând astfel că ei puteau şi trebuiau să aştepte venirea Domnului. De ce nu şi noi?

Dar erau, aşa cum am văzut, greşeli. Tesalonicenii se întristaseră pentru cei ce muriseră din cauza numelui lui Isus. Se temeau ca nu cumva (atât de mult Îl aşteptau ei pe Hristos în timpul vieţii lor) aceştia să nu mai fie prezenţi ca să se bucure de venirea Lui. Pavel corectează această greşeală, arătându-le că întîi morţii vor învia, şi apoi cei vii vor întâmpina pe Hristos, împreună cu ei. Şi el nu slăbeşte nicidecum aşteptarea permanent prezentă a lui Hristos de către tesaloniceni, în timpul vieţii lor, ci, mai mult, le confirmă acest adevăr prin asocierea lui însuşi cu ei în această aşteptare.

Faptul că era o concluzie greşită trasă din aşteptarea tesalonicenilor, încât ei erau tulburaţi cu privire la sfinţii care mureau, dă o putere neobişnuită cuvântului apostolului. Cu câtă grijă i-ar fi îndreptat el, dacă ei ar fi fost greşiţi în privinţa aceasta, şi le-ar fi arătat că el niciodată nu i-a condus şi nici n-ar avea de gând să-i conducă la o astfel de aşteptare – că aceasta ar fi fost o cale greşită şi sentimentală de a privi venirea Domnului. Cum le-ar fi arătat el (ocazia şi nevoia de corectare a greşelii fiind astfel oferită), cum fac mulţi acum, că ar fi multe alte evenimente care să se întâmple, multă istorie a bisericii şi a lumii să se scurgă, înainte ca să poată veni Domnul. Dar tocmai dimpotrivă, el corectează greşeala pe care ei o făcuseră cu pivire la cei ce muriseră, arătându-le că ei trebuie să învie întâi; iar ei, fiind schimbaţi toţi, vor merge împreună sus; şi confirmă în modul cel mai puternic propria lor aşteptare, prin asocierea lui însuşi cu ei, aşa cum am spus.

S-a înşelat oare Pavel, aşa cum pretend raţionaliştii, având şi confirmând şi altora acest gând? Sigur că nu! Clipa venirii Domnului nu s-a descoperit, aşa cum ştim. Aşteptarea constantă era însă dreaptă. Ea producea o însufleţire a aşteptării Lui, curaj în persecuţie, vioiciune şi prospeţime în asocierea inimii cu persoana Domnului şi aprobarea Lui personală. Pavel va culege roadele binecuvântate ale aşteptării lui, atunci când va sosi clipa. Tesalonicenii au cules roadele ei în fiecare zi, în vioiciunea credinţei lor, în strălucirea aşteptării lor şi în osteneala dragostei lor. Tot în felul acesta suntem şi noi învioraţi. Tesalonicenii dau o mărturie de prospeţime a dragostei, de dărnicie a inimii şi de superioritate în împrejurări, cum nici o altă epistolă în Scriptură nu ne oferă un exemplu asemănător. Ar fi ceva mai mult entuziasm între creştini, dacă ei s-ar întemeia pe această speranţă confirmată de apostolul însuşi.

Pentru totdeauna cu Domnul (1. Tesaloniceni 4 )

Tesalonicenii erau permanent în aşteptarea Domnului. Ea era speranţa lor apropiată şi imediată, în legătură cu viaţa lor de toate zilele. Ei Îl aşteptau mereu, ca să-i ia la El. Ei se întorseseră la Dumnezeu ca să aştepte pe Fiul lui Dumnezeu din cer.

Dar se gândeau că sfinţii care muriseră de curând nu aveau să mai fie împreună cu ei, ca să fie răpiţi şi ei. Apostolul le clarifică gândul acesta şi face deosebire între venirea lui Hristos ca să răpească pe ai Săi, şi ziua Domnului, care va fi o zi de judecată pentru lume. Ei nu aveau de ce să fie neliniştiţi pentru cei ce muriseră în Hristos, aşa cum erau cei ce nu aveau speranţă. Şi motivul pe care el îl dă pentru aceasta este o dovadă a legăturii strânse dintre viaţa lor spirituală şi aşteptarea întoarcerii personale a lui Hristos, ca să-i ia în gloria cerească.

Apostolul, mângâindu-i cu privire la fraţii lor care muriseră, nu le spune o vorbă despre bucuria pe care ei o au în ceruri. Era necesară o descoperire specială ca să-i facă să înţeleagă că cei ce muriseră mai înainte vor avea şi ei parte de evenimentul acesta. Şi partea lor era asemănătoare cu a lui Hristos: El a murit şi a înviat, şi tot aşa va fi şi cu ei. Iar când El Se va întoarce în glorie, Dumnezeu îi va aduce şi pe ei – tot aşa cum îi va aduce şi pe ceilalţi care trăiau – împreună cu El.

Apostolul dă explicaţii mai amănunţite despre venirea Domnului, în forma unei revelaţii deosebite, arătând că, aşa cum ei vor fi cu El, tot aşa vor şi veni cu El, atunci când Se va arăta. Cei în viaţă nu vor lua-o înaintea celor adormiţi în Domnul. Însuşi Domnul va veni, ca Cel ce este Cap al oastei Sale cereşti, împrăştiată pentru un timp, ca să-i adune la Sine. El ia cuvântul, glasul arhanghelului se face auzit şi trâmbiţa lui Dumnezeu sună. Cei morţi în Hristos vor învia întâi, adică înainte ca cei vii să fie răpiţi. Iar noi, care vom fi atunci, vom fi răpiţi şi vom merge împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh. Şi aşa vom fi totdeauna cu Domnul.

Aşa S-a înălţat Domnul Însuşi la cer. Şi noi în toate privinţele trebuie să fim ca El, aici fiind o anumită împrejurare în care Vom fi ca El. Fie schimbaţi, fie înviaţi dintre cei morţi, noi toţi vom fi răpiţi în nori. Şi tot în nor S-ai înălţat El la cer. Şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.

În locul acesta, unde apostolul explică amănuntele răpirii noastre la Domnul, în văzduh, nu se spune nimic despre venirea Sa pe pământ. Este numai înălţarea noastră (aşa cum El a fost înălţat), ca să fim împreună cu El. În ce ne priveşte, aici apostolul nu vorbeşte de nimic altceva decât despre strângerea noastră laolaltă, ca să fim împreună cu El. Nu se spune nimic nici despre judecată, nici despre arătarea Lui, ci numai de faptul asocierii noastre cereşti cu El, pentru că părăsim pământul tot aşa cum şi El l-a părăsit. Şi lucrul acesta este deosebit de preţios. Deosebirea este aceasta: El S-a înălţat pe baza meritelor Lui; în ce ne priveşte, glasul Lui cheamă pe cei morţi şi ei ies din morminte, iar cei vii fiind schimbaţi, toţi sunt răpiţi împreună. Este un act solemn al puterii lui Dumnezeu, care pecetluieşte viaţa creştinilor şi lucrarea lui Dumnezeu, şi îi aduce pe ai Săi în gloria lui Hristos, ca fiind însoţitorii Săi cereşti. Privilegiu glorios! Har preţios! A-l pierde din vedere înseamnă a distruge chiar caracterul bucuriei noastre şi aşteptarea noastră.

Alte evenimente vor urma, ca rezultat al arătării Sale. Dar aceasta este poziţia noastră, aşteptarea noastră: vom părăsi pământul, aşa cum a făcut şi El, vom fi pentru totdeauna cu El.  Şi cu astfel de cuvinte avem să ne mângâiem unii pe alţii, când cei credincioşi adorm în Hristos. Ei se vor întoarce împreună cu El, atunci când El Se va arăta. Dar în ce priveşte poziţia lor, ei vor pleca de aici întocmai ca El, fie înviaţi dintre cei morţi, fie schimbaţi, ca să fie pentru totdeauna cu Domnul.

Toate celelalte lucruri se referă la cârmuirea pământului de către El. Desigur, acesta este un subiect important, o parte a gloriei Sale; şi noi vom avea parte în ea. Dar nu aceasta este partea noastră cea deosebită; partea noastră este să fim împreună cu El, să fim ca El şi chiar să plecăm (când va veni timpul) în acelaşi fel ca El, dintr-o lume care L-a respins pe El, care ne respinge şi pe noi şi care va fi judecată.

Repet: A pierde lucrul acesta, înseamnă a pierde partea noastră esenţială. Totul se cuprinde în cuvintele acestea: „Şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul”. Cu El, înainte de a veni ziua Domnului

Dar împrejurările prin care treceau tesalonicenii erau foarte grele. Şi dacă ei erau plini de dragoste, erau totuşi tineri în credinţă. Ei auziseră că va veni ziua Domnului, o zi teribilă de necaz şi de judecată. Învăţătorii mincinoşi au venit şi au căutat să le răstoarne gândirea, pretinzând chiar o scrisoare de la Pavel şi unele declaraţii ale Duhului, că acea zi ar fi venit chiar. Dar aşteptarea s-a slăbit într-un fel, datorită suferinţelor lor (acum aspotolul vorbeşte numai de credinţa şi dragostea lor, 2. Tesaloniceni 1:3 ) şi această tulburare a gândurilor lor nu este greu de înţeles, ei fiind cu totul fără experienţă şi supuşi încercării. Dar Domnul era acolo ca să-i ajute, aşa cum cel rău era ca să-I tulbure.

Traducerea exactă a versetului 2. Tesaloniceni 2:2 este: „ca şi cum ziua Domnului ar fi chiar de faţă.” Este cuvântul prezent, de faţă, în contrast cu ce poate să vină. Ei erau tulburaţi şi frământaţi de impresia că ziua Domnului, acea zi măreaţă şi înspăimântătoare ar fi venit chiar, ar fi fost prezentă. Nu este de mirare atunci că apostolul nu le putea vorbi de speranţa lor.

Înainte ca apostolul să se atingă de greşeala lor şi să dezvăluie ordinea adevărată a evenimentelor, cu o înţelepciune cerească el le aduce gândirea la o stare de linişte, de uşurare. Aceasta face el în primul capitol. El se lăuda cu răbdarea şi credinţa lor în persecuţii. Era drept înaintea lui Dumnezeu să răsplătească, dând tulburare celor ce îi tulburaseră, iar lor, care au fost tulburaţi, odihnă, împreună cu Pavel şi alţii (el era asociat cu ei la necaz, dar şi la odihnă). Iar lucrul acesta va avea loc atunci când Domnul Isus Se va descoperi într-o văpaie de foc, ca să Se răzbune pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de evanghelia Domnului nostru Isus Hristos, atunci când El va veni să fie glorificat în sfinţii Săi şi admirat în toţi cei ce au crezut (şi tesalonicenii crezuseră).

Aici orice lucru este pus la locul lui. În acea zi va avea loc arătarea lui Hristos în glorie. Dacă acea zi ar fi fost de faţă atunci, ar fi avut loc atunci, El n-ar fi tulburat nicidecum pe cei ce sunt ai Săi, ci pe cei ce îi tulbură pe ei. Aceasta este o problemă a dreptăţii lui Dumnezeu. Deci persecuţia teribilă prin care treceau tesalonicenii nu era decât o garanţie înaintea lui Dumnezeu Cel drept că atunci când va veni împărăţia, ei vor avea parte de odihnă şi glorie. Ei nu vor avea parte de tulburare atunci când Hristos Se va arăta şi când împărăţia se va stabili prin judecată. În acea zi partea lor va fi uşurare şi desfătare. Şi într-adevăr, mai mult decât atât, ei vor fi admiraţia lumii, sau mai degrabă Hristos în ei, în acea zi.

Astfel, introducând pe Hristos şi căile drepte ale lui Dumnezeu, toate deveneau pe cât se poate de clare şi înşelătoria se risipea. Gândurile tesalonicenilor erau restabilite. Aşa este totdeauna: introdu pe Hristos şi căile lui Dumnezeu, şi totul devine clar şi pace. Ei pot acum, în pace şi cu sufletul restabilit, în care adevărurile cunoscute îşi aveau loc, să primească o lumină proaspătă şi satisfăcătoare în problema care îi tulburase.

În 2. Tesaloniceni 2 apostolul dezvăluie adevăruri suplimentare. El spusese deja tesalonicenilor că ei vor fi răpiţi ca să întâmpine pe Domnul în văzduh. De aceea, existenţa lor în ziua lui Hristos pe pământ era un lucru cu totul imposibil; ei ar fi trebuit să fie în cer cu Cel ce va aduce mânia, înainte de a veni ea. El insistă asupra acestui motiv. Ei îşi închipuiseră (sau cel puţin fuseseră tulburaţi în privinţa aceasta de învăţători mincinosi) că ziua Domnului ar fi fost de faţă, prin urmare fără venirea lui Hristos. De aceea el le spune: „Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, nici să nu vă tulburaţi ca şi cum ziua Domnului ar fi venit deja.” Amândouă faptele şi amândouă împreună dovedeau că ziua Domnului nu era atunci; ziua Domnului nu putea fi împotriva celor ce erau ai Domnului. De aceea el îi duce pe un teren pozitiv: Hristos trebuie să vină pentru aceasta şi partea lor era să fie strânşi laolaltă sus la El, înainte de a veni ziua.

Un alt lucru care arată că ziua nu venise atunci (această idee fiind temeiul raţionamentului apostolului şi ocazia scrierii întregii epistole) era că ziua aceea nu va veni până ce nu va fi venit lepădarea de credinţă şi se va fi descoperit omul păcatului. Înainte ca ziua Domnului să poată fi pe pământ, unele evenimente trebuie să aibă loc – şi ele vor fi obiectul judecăţii. Astfel, însăşi greşelile tesalonicenilor au dat ocazie la precizarea unei lumini mai clare şi mai sigure.

Şi trebuie să remarc aici că, a confunda ziua Domnului cu venirea Sa ca să răpească Adunarea este o greşeală nu numai de termeni, ci o pervertire a întregii naturi a relaţiilor dintre Hristos şi Adunare, de asemenea dintre Hristos şi lume, o lume apostată. Este în acelaşi timp o pierdere a întregii privelişti a felului de a fi al zilei care va veni în lume, despre care Vechiul Testament este plin, ca şi Noul. A amesteca acestea cu „voi veni din nou şi vă voi lua la Mine, pentru ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi”, înseamnă a confunda felul întreg de purtare al dragostei lui Hristos faţă de ai Săi, cu groaza arătării pe care orice ochi o va vedea. Aceasta înseamnă a confunda văpaia focului unei judecăţi nimicitoare cu cea mai scumpă încredere pe care o dă harul; înseamnă a coborî speranţa celor sfinţi întemeiată pe harul în totul desăvârşit şi pe adevărul lui Hristos, la nivelul unui eveniment comun tuturor şi teribil în măreţia lui.

Practic, aceasta ar fi stabilirea greşelii pentru a cărei corectare a fost scrisă a doua epistolă către Tesaloniceni. Nu numai că se dă deoparte revelaţia deosebitoare a răpirii noastre ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi existenţa şi poziţia deosebită a Adunării, dar se tăgăduie şi poziţia pe care o vom avea împreună cu Hristos atunci când El Se va arăta. Când El Se va arăta, ne vom arăta şi noi împreună cu El. Atunci El va veni să fie glorificat în sfinţii Săi şi admirat în toţi cei ce cred (nu să-i răpească la Sine). Scriptura este atât de clară pe cât este posibil. Cine confundă ziua Domnului cu venirea Lui ca să răpească Adunarea, nu cunoaşte nici ce este această zi, nici venirea Lui, nici Adunarea.

Deosebirea dintre venirea Lui pentru răpire şi arătare

Nu aşteaptă cei sfinţi venirea Lui pe pământ şi arătarea Lui? Fără îndoială; dar nu ca timp al unirii cu El. Repet, ei se vor arăta împreună cu El; ca unii care umblă pe pământ, ei aşteaptă acest eveniment. Ei aşteaptă această arătare a Lui, ca cel mai măreţ act al cârmuirii lui Dumnezeu, în care Hristos este glorificat atât în corectarea lucrurilor de pe pământ, cât şi în răspunderea care îşi va primi răsplata. Arătarea Lui este actul cel mare al desfăşurării puterii care va pune orice lucru la locul lui potrivit judecăţii dumnezeieşti, şi prin care se va pune capăt puterii răului. Dar ei n-o aşteaptă ca pe un eveniment care are să aducă binecuvântarea lor personală potrivit harului suveran în relaţia lor cu Hristos, care le este proprie (adică poziţia lor în casa Tatălui).

Arătarea lui Hristos va fi stabilirea deplină a puterii dumnezeieşti în cârmuire şi rezultatul răspunderii. Răpirea Adunării însă şi introducerea ei în casa Tatălui va fi împlinirea harului suveran faţă de sfinţi în binecuvântarea lor individuală deplină; ea va fi împlinirea aşteptărilor pe care li le-a dat comuniunea cu Tatăl şi cu Fiul. Un alt rezultat deosebit va urma pentru Adunare: nunta Mielului. Dar aceasta va fi ceva cu totul deosebit şi special, nu perfectarea harului individual.

Nimeni nu poate şti clipa răpirii. Caracterul ei deosebitor este vital pentru cel înaintea căruia i s-a adus adevărul acesta. Voi cita acum câteva texte de amănunt care arată că vom fi scutiţi de necazul prezis, un timp în care se va găsi lumea şi într-un mod special poporul evreu, care se va înapoia în ţara lui. În cuvintele către adunarea din Filadelfia, în legătură cu evenimentul apropiat al venirii Domnului şi, dând ca temei al promisiunii faptul că ei vor fi ţinut cuvântul răbdării lui Hristos, se spune că ei vor fi păziţi de ceasul încercării care va veni peste lumea întreagă, ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ. Descrierea aceasta din urmă a persoanelor este deseori dată în Apocalipsa şi ea spune, desigur, mai mult decât că ei locuiesc pe pământ: ei sunt caracterizaţi de faptul că îşi au locul aici pe pământ.

În Apocalipsa 12:10-12 se spune: „Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: „Acum au venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui, pentru că acuzatorul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi acuza înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. De aceea, bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare!”

Aici nu este vorba de răpire, deoarece ea va fi avut loc înainte şi este inclusă în răpirea copilului de parte bărbătească, pentru că Adunarea este una cu Hristos şi va stăpâni peste naţiuni împreună cu El. Dar găsesc aici o descoperire clară că în cei trei ani şi jumătate dinaintea sfârşitului (adică jumătatea de săptămână a lui Daniel), Satan este aruncat jos, acuzatorul fraţilor nu mai este în ceruri, victoria celor acuzaţi a sosit, încercarea lor a trecut. Ei fuseseră în încercare, în luptă, şi au fost învingători, iar lupta s-a sfârşit pentru locuitorii cerului. Ea începe, printr-o mânie mare a lui Satan, pentru locuitorii pământului. Fuseseră persecutaţi, fuseseră omorâţi. Pentru unii, acestea au încetat, pentru alţii abia încep. Şi observaţi, acesta este exact timpul despre care vorbeşte Daniel, despre care Domnul aminteşte cu privire la un necaz cum n-a mai fost de la întemeierea lumii.

N-am nici cea mai mică îndoială că femeia din Apocalipsa 12 îi reprezintă pe evrei. Îmi dau seama că în ce priveşte rămăşiţa seminţei ei s-au ivit greutăţi din cauza expresiei „mărturia lui Isus Hristos”. Dar răspunsul este chiar în aceeaşi carte: „Duhul profeţiei este mărturia lui Hristos.” Va fi o mărturie profetică, nu a Adunării, ci un lucru cu totul diferit. Compară cu aceasta sfârşitul capitolului 50 din Isaia, unde despre rămăşiţă se spune în mod deosebit că ascultă glasul Robului Său (adică al lui Hristos ca profet).

Când oamenii nu sunt învăţaţi de Dumnezeu, chiar şi numai unele greutăţi mărunte ascund şi înlătură adevăruri mari şi fundamentale, de care un copil, învăţând de la Dumnezeu în simplitate, nu s-ar putea depărta. Şi într-adevăr, ori de câte ori relaţiile dintre Hristos şi Adunare nu sunt înţelese, raţionamentele cu privire la mărturia pe care Scriptura o dă cu privire la rămăşiţa evreiască şi la Adunare pot duce doar la un întuneric mai adânc. Este bine dacă cititorul a prins adevărul dovedit clar de Scriptură că există o rămăşiţă evreiască distinctă la sfârşit, cu speranţe evreieşti date de Dumnezeu şi cu un caracter evreiesc. De asemenea trebuie cunoscut că Adunarea îşi are asocierea ei proprie şi deosebită cu Hristos, aşa cum este trupul cu Cel ce este Capul, adusă în această unitate de către Duhul Sfânt trimis din cer aici pe pământ.

Dacă am înţeles că nu vom rămâne aici pe pământ până ce Se va arăta Hristos, deoarece este spus clar – este revelat – că noi ne vom arăta împreună cu El atunci când El Se va arăta, vom tine seama de limitele (de semnele de hotar) care ne vor conduce cu bine prin amănunte.

Şi prin cunoaşterea acestor limite, amănuntele nu-l vor scoate pe cititor de pe drumul principal, nu vor slăbi niciodată legăturile dumnezeieşti care sunt făcute, de care sentimentele cele mai sfinte şi mai preţioase sunt dependente în mod necesar şi în care îşi au în adevăr originea. Şi acest din urmă motiv face aceste subiecte deosebit de vitale şi importante gândirii mele. Toate sentimentele corecte depind de relaţii constituite dumnezeieşte, şi nu pot exista în afara lor. Dacă nu cunosc relaţia dintre Adunare şi Hristos şi poziţia în care El ne-a aşezat împreună cu El Însuşi înaintea Tatălui, nici un sentiment potrivit cu aceste poziţii n-ar putea avea loc în sufletul meu; iar discernământul meu spiritual şi judecata în toate privinţele vor suferi în aceeaşi măsură.

Adunarea nu trece prin necazul cel mare

Cu privire la trecerea prin necazul cel mare (o problemă despre care fiecare ştie că este privită în legătură cu acest subiect) Scriptura mi se pare foarte simplă. De ce poţi să spui că va fi un necaz?

Se va răspunde: Unele texte din Scriptură spun acest lucru. Adevărat; dar nu există text care să vorbească despre necazul acesta şi care să nu arate că nu pentru Adunare este necazul. Din câte îmi dau seama, textele acestea sunt: Ieremia 30:7 , Daniel 12:1 , Matei 24:21 , Marcu 13:19 , la care putem adăuga Apocalipsa 3:10 şi 7:14. Nu-mi amintesc altele care să vorbească despre acest subiect. Şi cine se va găsi în necazul despre care vorbesc textele acestea din Scriptură? Doar Apocalipsa 7:14 ar putea lăsa deschisă o nedumerire foarte mică; voi spune ceva şi despre acest text. În toate acestea este cu totul evident că despre evrei se spune că vor fi în necazul acesta – şi nicidecum despre Adunare.

Ieremia ne spune că „este un timp de necaz pentru Iacov”, o zi cum nici una n-a fost ca ea. Aceasta arată pentru cine este necazul. Daniel ne arată că „va fi un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt naţiunile şi până la timpul acesta.” Poporul lui Daniel, aşa cum spune toată profeţia, este pus aici la încercare şi scris în carte.

Domnul Isus, când aminteşte aceste cuvinte în Matei 24 , nu lasă nici cea mai mică îndoială că este vorba de cei din Israel şi chiar numai din Palestina sau chiar numai din Iudeea şi Ierusalim. Ei au să fugă spre munţi. Urâciunea pustiirii va fi în locul sfânt. Cei de la câmp să nu se întoarcă acasă. Vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească ce este scris. Ei trebuie să dorească mult ca această fugă să nu fie în zi de sabat. Într-un cuvânt, necazul este în Ierusalim, în Iudeea şi printre evrei. Despre Marcu 13:15 nu este cazul să vorbim, deoarece prezintă foarte clar acelaşi eveniment. Deci Ieremia, Daniel, şi Domnul Însuşi în Matei şi Marcu, citând pe Daniel, spun că necazul cel mare îi priveşte pe evrei: el este un timp de necaz pentru Iacov.

Apocalipsa 3 vorbeşte de un ceas al încercării şi se spune că va veni peste lumea întreagă, ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ. Este aici ceva general; este nu numai necazul cel mare de la Ieremia, Daniel şi Matei, care este exclusiv pentru evrei. Aici se vorbeşte despre Adunare. Dar ce se spune despre ceasul acesta al încercării, când este vorba de Adunare, care aşteaptă pe Hristos? „Te voi păzi de ceasul încercării.” Deci textele care vorbesc despre acel necaz cum n-a mai fost vreun altul asemănător, toate spun la fel, că este un necaz pentru evrei, şi nu pentru Adunare. Textul care, fiind adresat bisericii, se referă la un ceas de încercare, vorbeşte de o promisiune preţioasă, că, deoarece a păzit cuvântul răbdării lui Hristos, şi ea va fi păzită de ceasul acesta.

Apocalipsa 7:14 este un loc neclar pentru mulţi. Este un semn că se poate să fie lucrarea vrăjmaşului, când se ia un text neclar multora, ca să tulbure gândurile celor sfinţi şi să-i facă în felul acesta să nu mai fie siguri de adevăruri mari şi simple. Aşa este şi cu textul acesta. Că nu despre Adunare este vorba în locul acesta, este clar când cunoaştem promisiunea făcută Filadelfiei. Şi toate confirmă lucrul acesta. Aici este vorba de o clasă deosebită de a bătrânilor, care reprezintă pe împăraţii şi preoţii cereşti ai lui Dumnezeu. Unul din bătrâni explică cine sunt aceia. În versetul 15 se spune că „Cel ce stă pe scaunul de domnie Îşi va întinde cortul peste ei.” Greu ar mai putea încăpea vreo îndoială că aici este o aluzie la norul care era un adăpost pentru Israel (Numeri 9:18 ).

Aici, singurele binecuvântări despre care se vorbeşte sunt adăpostul, hrana, potolirea setei şi încetarea durerii. Ei vin după pecetluirea celor aleşi din cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, ca o clasă deosebită de toţi dinainte, o clasă nouă şi distinctă de a bătrânilor. De aceea poziţia lor este cât se poate de diferită de a celor din Apocalipsa  5:10.

Se vorbeşte despre ei şi se dă explicaţia cine anume sunt. Dar, în afară de faptul că ei ştiu că mântuirea este a lui Dumnezeu şi a Mielului, nu se mai spune altceva. Ei sunt adăpostiţi, adăpaţi, hrăniţi, binecuvântaţi, dar nu iau parte în totul cu ceilalţi.

În adevăr, bătrânii nu aduc vreo laudă aici. Aceştia au privilegiul de a servi lui Dumnezeu fără încetare în templu. (Este de observat că în Ierusalimul ceresc nu este templu; atunci, serviciul despre care este vorba aici nu se face în acest loc binecuvântat).

Şi ei nu au parte de scena de mai înainte, care preamăreşte şi dezvăluie faptele lui Dumnezeu. Dimpotrivă, aşa cum am văzut, cei dinainte sunt prezentaţi ca o clasă separată, în stare să explice enigma unei alte clase de persoane care se adaugă, stând în picioare înaintea tronului şi înaintea Mielului. Ei nu fac rugăciuni pentru alţii, nu au un limbaj de mijlocire.

A folosi un text ca acesta (în care cei ce au fost în necazul cel mare sunt în mod desluşit deosebiţi de ceata bătrânilor încununaţi şi şezând pe scaune de domnie, deoarece poziţia lor întreagă e diferită) pentru a zădărnici puterea unei declaraţii precise, că cei ce au păzit cuvântul răbdării lui Hristos vor fi păziţi şi ei de necazul acesta, este desigur cu totul împotriva unei interpretări sănătoase a Scripturii.

Prin urmare care este mărturia pe care o dă Scriptura cu privire la acest subiect? Sunt şase texte care vorbesc de necaz şi datorită cărora ştim că va fi un necaz. Patru din ele sunt clare şi simple, şi ele se referă la evrei; unul precizează că sfinţii Adunării credincioase vor fi păziţi de acest necaz ; iar cel din urmă, vorbind despre naţiuni, le deosebeşte în modul cel mai clar de cei ce reprezintă Adunarea şi sfinţii din ceruri – bătrânii încununaţi şi şezând pe scaune de domnie. Astfel Scriptura este pe cât se poate de clară asupra acestui subiect. Ce rămâne?

Rămân principiile generale. De aceea încercarea de a aduce Adunarea în necazul cel mare – şi aici este secretul întregii probleme – înseamnă a confunda Adunarea cu iudeii şi cu lumea, a confunda speranţele lor şi încercările care vin peste ei.

Îl aştept pe El, nu unele evenimente

O persoană care n-ar putea face deosebire între învăţătura spirituală din ultimele capitole ale lui Ioan şi cea din Matei 24 , trebuie să fie cu totul neînstare să explice atât pe unul cât şi pe celălalt.

Socotesc că diferenţa dintre „în ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl şi voi în Mine şi Eu în voi” – şi „dar, când veţi vedea urâciunea pustiirii şezând în locul sfânt, cei ce sunt în Iudeea să fugă spre munţi” este într-adevăr o diferenţă mare. Şi nu este nicidecum greu să vezi că un text se referă la legătura cu Hristos în ceruri, iar celălalt la împrejurările în care va fi Iersualimul pe pământ, aşa cum a fost profeţit de Daniel şi în care rămăşiţa: evreiască este interesată.

Trebuie să-L aşteptăm pe Domnul Isus mereu şi să nu facem aşteptările noastre dependente de unele evenimente. Speranţa noastră este speranţa Miresei care aşteaptă să fie cu mirele, datorită locuirii Duhului Sfânt în noi, şi nu este întemeiată pe mărturia profetică privitoare la evenimente.

Este clar că, dacă semnele date în evanghelii ar trebui să fie aşteptate de Adunare, atunci eu n-aş mai avea de aşteptat pe Domnul decât atunci când acele evenimente s-ar fi împlint.

A spune că am fi lipsiţi astfel de cea mai mare parte din evanghelii şi din Apocalipsa este cu totul nereal, deoarece privilegiul special al sfinţilor cereşti este să cunoască nu numai ce îi priveşte pe ei. De aceea ei sunt „prieteni”. Ca să încurajeze credinţa slabă a rămăşiţei evreieşti încercate, sunt date locuri ca Matei 24 . Dar e greşit să spui că descoperirea unui adevăr către cineva înseamnă că acest cineva va fi în împrejurările descrise. Ca Adunare, trebuie să avem o înţelegere a toate, deoarece „noi avem gândul lui Hristos”. Harul lui Dumnezeu ne comunică şi ce se referă la alţii.

Nimeni nu poate tăgădui că în Apocalipsa este o tăcere îndelungată cu privire la Adunare (nu spun cu privire la sfinţi) pe pământ, când au loc judecăţile. Despre Adunare se vorbeşte înainte de capitolul 4 şi i se dă un cuvânt la sfârşit, în Apocalipsa 22 .

Harul şi răspunderea noastră

Pentru a înţelege un text ca 1. Timotei 6:14 sunt necesare unele precizări. Răpirea Adunării nu are nimic a face cu răspunderea. Ea este împlinirea binecuvântării celei mai înalte a harului suveran; Hristos va veni să ne ia la Sine, pentru ca acolo unde este El să fim şi noi împreună cu El.

Dar nu aşteaptă şi nu iubesc credincioşii arătarea lui Hristos? Desigur! Toţi iubesc arătarea Lui, când Hristos Îşi va dovedi drepturile, iar toată priveliştea jalnică prin care trecem va fi luminată de razele soarelui dreptăţii, ca o dimineaţă fără nori, ca strălucirea deosebit de curată de după ploaie. În ce priveşte partea noastră, arătarea lui Hristos este într-adevăr timpul când vom fi arătaţi şi noi în glorie împreună cu El.

Dar a fi răpiţi ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh este binecuvântarea noastră proprie şi cea mai înaltă. Răpirea este pentru a fi totdeauna cu Domnul; aşa încheie apostolul tot ce are de spus cu privire la ea. Când însă este vorba de cârmuirea lui Dumnezeu, ni se spune de arătarea sau manifestarea lui Isus în creaţie. De aceea a iubi arătarea Lui este un test, dacă ne găsim plăcerea în autoritatea Lui şi în binecuvântarea dumnezeiască, sau dacă ne găsim plăcerea acolo unde Satan e stăpân. De aceea, când este tratată răspunderea noastră, se vorbeşte de arătarea Lui (2. Timotei 4:8 ).

Noi toţi vom fi împreună; nu este deosebire. Viaţa şi îndreptăţirea unui apostol sunt aceleaşi ca ale mele. Noi toţi vom fi asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu, pentru ca El să fie Cel dintâi-născut dintre mai mulţi fraţi. Dar tesalonicenii vor fi răsplata lui Pavel, nu a noastră. Şi fiecare va primi răsplata potrivit cu munca lui; lucrarea fiecăruia va fi arătată.

Venirea Lui ne dezlipeşte de toate

Aştept. Nu mă gândesc prea mult la locul neconfortabil în care mă găsesc, dacă ştiu că sunt aici pentru două sau trei zile, în treacăt. Poate că aş dori să fie mai bine, dar nu îmi fac prea multe necazuri din cauza aceasta, deoarece de fapt nu locuiesc aici. Nu trăiesc în această lume, aici mor; şi dacă se arată cât de puţin din viaţa cea veche, acel puţin trebuie dat morţii. Viaţa mea este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Eu aştept venirea Domnului Isus Hristos, aştept pe Fiul lui Dumnezeu din ceruri. El ne va duce acolo unde avem o moştenire nestricăcioasă, nepătată şi care nu se poate veşteji.

Şi toate mărunţişurile prin care trecem aici nu sunt altceva decât punerea la probă a inimii, care ar trebui să ne îndrepte acolo unde Domnul Însuşi ne va avea cu Sine, şi aceasta pentru totdeauna. Şi nu este nimic practic mai important pentru lucrarea de fiecare zi, decât aşteptarea noastră ca Fiul lui Dumnezeu să vină din ceruri.

Dacă vrei să ştii ce e lumea şi să ai mângâiere pentru sufletul tău, aşteaptă pe Fiul lui Dumnezeu să vină din ceruri. Dacă aş aparţine acestei lumi, n-aş putea avea mângâiere. Apostolul spune: „Dacă numai în viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, suntem cei mai de plâns dintre oameni”. Şi dacă ne simţim la, noi , acasă în ea, va trebui să întâmpinăm disciplinarea Sa.

Dă-mi voie să întreb: Ce efect are venirea lui Hristos asupra sufletului nostru? Aici trec prin greutăţi din cauza multor ispite, dar El va veni să mă ia din toate acestea şi să mă ducă la Sine. Ne va surprinde venirea Lui? Te va găsi ea cu multe lucruri pe care va trebui să le părăseşti? Cum se simte inima ta când este vorba de venirea Domnului Isus Hristos? Te va găsi venirea Lui cu o mulţime de lucruri pe care ar trebui să le arunci? Sau vei avea în inimă gândul acesta: El, pe care Îl aştept, vine să mă ia la El! Aceasta este deosebirea dintre creştini. Dacă viaţa mea toată este întemeiată pe această aşteptare, dacă voia Luie motivul şi izvorul ei, voi avea desigur parte de încercările care sunt necesare; dar venirea Domnului va fi tare mult dorită sufletului meu. El vine să mă ia de aici la Sine Însuşi. Moartea nu înseamnă venirea Lui.

Domnul Isus S-a arătat întâia dată în adevăr fără păcat, tot aşa cum va fi şi la a doua arătare (Evrei 9:27, 28 ). Dar atunci când El S-a arătat pentru prima dată, deşi fără păcat, a venit totuşi să poarte păcatul (versetul 28). Când va veni a doua oară nu va mai avea deloc a face cu păcatul. Va veni pentru mântuire, aşa cum spune El: „Voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.” Cea de a doua venire are scopul de a împlini toate planurile celei dintâi veniri pentru cei ce cred.

Acest lucru face din ea „fericita lor nădejde” (Tit 2:13 ). Evenimentul acesta nu are nimic a face cu moartea (cu care a fost confundat deseori). Departe de aşa ceva, atunci când Domnul Isus Hristos va veni, dacă un credincios va fi în viaţă, nu va mai vedea moartea (vezi 1. Corinteni 15:51,52 ; 1. Tesaloniceni 4:15,17 ). Venirea aceasta nu are nimic a face cu moartea, încât apostolul subliniază în mod deosebit faptul acesta: „Nu vom adormi toţi.” Venirea Lui este arătată ca fiind în contrast cu moartea.

Un alt lucru trebuie notat: „El Se va arăta celor ce-L aşteaptă”. Nici vorbă ca arătarea lui Hristos să fie pentru noi la moarte. Vom pleca, să fim împreună cu Hristos. De asemenea în Coloseni 3:4 citim: „Când Se va arăta Hristos, viaţa noastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în glorie.” Nu numai că El Se va arăta, dar ne vom arăta şi noi împreună cu El. Apoi în 1. Ioan 3:2 este scris: „Ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El”. La venirea Lui, noi avem să fim asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu în glorie (Romani 8:29 ).

Citim apoi în Filipeni 3:20-21 : „Cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite şi îl va face asemenea trupului Său de slavă”. Multe alte locuri din Scriptură ar putea fi citate, dar acestea vor fi de ajuns ca să arate că venirea Lui nu are nimic a face cu moartea. Este vorba de puterea unui Mântuitor viu, care ne smulge din orice influenţă a morţii.

Dacă Duhul lui Dumnezeu lucrează în inimile noastre cu putere, ne dă acum o părtăşie bună cu Isus glorificat la dreapta lui Dumnezeu. Inima celui sfânt este îndreptată numai spre Hristos Însuşi. Şi aceasta ne sfinţeşte. „Noi toţi privim cu faţa descoperită gloria Domnului…” Care deci ne este speranţa în legătură cu toate acestea? Speranţa noastră este să fim asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu în glorie. „După cum am purtat chipul celui din ţărână, vom purta şi chipul Celui ceresc” (1. Corinteni 15:49 ). Aceasta este dorinţa, obiectul speranţei în cel credincios. Acum noi purtăm chipul celui făcut din ţărână, dar aşteptarea noastră este să fim făcuţi asemenea lui Hristos în glorie. „Ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El”. Nu înseamnă că n-ar fi nici o schimbare morală lucrată chiar de pe acum, dar efectul pe care îl are această lucrare este să ne facă să dorim să fim asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu, atunci, în glorie.

Aşa stând lucrurile, Dumnezeu nu putea să ne dea o speranţă mai glorioasă sau mai plină de putere practică în dezlipirea de lume. Dar când vom fi noi schimbaţi în chipul Său? La moarte? Este clar că nu atunci, deoarece atunci trupurile celor sfinţi ar fi în mormânt, iar aşteptarea noastră este să avem şi trupurile făcute asemenea trupului glorios al lui Hristos.

Scriptura vorbeşte de oameni care au fost glorificaţi, dar niciodată de suflete glorificate.  Este mult mai bine să pleci ca să fii împreună cu Hristos (Filipeni 1:23 ). N-aş vrea să slăbesc acest gând. Apostolul Pavel spune: „Chiar în cortul acesta, deci, gemem apăsaţi; nu pentru că dorim să fim dezbrăcaţi, ci să fim îmbrăcaţi, pentru ca ce este muritor să fie înghiţit de viaţă (adică, ce vreau este să am acest trup muritor schimbat, fără să văd moartea). Şi Cel ce ne-a făcut chiar pentru aceasta este Dumnezeu „ care ne-a dat arvuna Duhului. Aşadar, noi suntem totdeauna plini de încredere”.

Încrederea pe care o am nu este întreruptă la moarte. Viaţa din sufletul meu nu va fi afectată de moarte. Dacă plec, atunci voi fi împreună cu Domnul şi „îmi place mai mult să părăsesc trupul acesta, ca să fiu acasă la Domnul.” Dar vreau ca „ce este muritor să fie înghiţit de viaţă”, vreau ca lucrul acesta să fie împlinit în mine însumi, să fiu făcut asemenea Lui.

Nu sunt decât patru locuri în Noul Testament în care se vorbeşte de bucuria duhurilor despărţite de trup. În Luca 23:42-43 , tâlharul care murea spune Domnului Isus: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine când vei veni în împărăţia Ta”, iar Domnul Isus îi răspunde: „Adevărat îţi spun, astăzi vei fi cu Mine în rai.” În Faptele Apostolilor 7:59 , Ştefan spune: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu!” Apoi sunt locurile din 2. Corinteni 5:8 şi Filipeni 1:23 .

Vedem în aceste locuri că sufletul, plecând din această lume, eliberat de necaz, stă într-un loc unde păcatul nu-l mai poate ajunge şi se bucură de Domnul. Totuşi nu acesta este obiectul aşteptării noastre; speranţa noastră este să fim asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu, în glorie; avem să fim „asemenea Lui”. „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă, dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Şi oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat”.

Acesta este efectul practic al aşteptării Lui. Nu se spune nicăieri (oricât de fericit este lucrul acesta) că „cel ce are speranţa că va merge în cer, se curăţeşte”. Ce am eu de aşteptat? Să fiu asemenea lui Hristos. Şi care este efectul acestei aşteptări? Voi căuta să fiu asemenea Lui, pe cât se poate chiar de pe acum. Acesta este efectul practic în prezent al siguranţei că vom fi asemenea lui Hristos când Se Va arăta El.

O speranţă colectivă

Dar aceasta este o speranţă pe care o am împreună cu toţi sfinţii, ea nu este numai aşteptarea mea individuală. Este speranţa Adunării. De aceea, când este vorba de cina Domnului, este scris: „Ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta vestiţi moartea Domnului (nu până la moarte, ci) până va veni El.” (1. Corinteni 11:26 .)

Iată temelia aşteptării noastre comune: moartea lui Hristos. Şi noi vom continua să arătăm acest lucru până ce El va veni din nou să ne ia la Sine.

Dacă mă gândesc la moarte, la plecarea mea ca să fiu împreună cu Hristos, mă gândesc la mine însumi. Voi fi eu fericit, dar încă nu va fi arătată gloria întregii Adunări. Când însă va veni Hristos, orice sfânt va fi acolo şi Hristos va vedea atunci rodul muncii Lui şi va fi înviorat. Mireasa va avea pe Mire şi Mirele va avea Mireasa. Nu este numai faptul izolat că eu voi fi fericit. Duhul lui Dumnezeu mă face să ies din mine însumi, gândind la lucrul acesta, ca să fiu una cu tot trupul lui Hristos.

Domnul Isus va avea această Adunare pe care a iubit-o şi pentru care S-a dat pe Sine Însuşi ca s-o aibă (Efeseni 5 ) cu Sine în glorie.

Aştept o Persoană

Gândiţi-vă şi la un alt lucru. Speranţa aceasta ne îndreaptă inima spre Hristos Însuşi. Aştept o Persoană pe care o iubesc. El, care m-a iubit, care a murit pentru mine, va veni iar, să mă ia la El; şi eu pe El Îl aştept. Îngerii spuneau: „Acest Isus, care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut suindu-Se la cer.” (Faptele Apostolilor 1 ). Ei pierduseră Persoana pe care o iubeau. Stăteau în picioare privind spre cer, dorindu-L pe El, şi cel dintâi gând pe care Dumnezeu îl aduce inimii este: El va veni înapoi în acelaşi fel. Ei aveau să aştepte venirea Lui. Era un adevăr deosebit de însemnat, care să fie ţinut ca un lucru permanent înaintea sufletului. Se vede adevărul acesta prin toate epistolele, însoţind toate sentimentele de acum, fie de bucurie, fie de întristare.

Aşa este, de exemplu, la 1. Corinteni 1:7 . Toţi erau împreună, aşteptând (nu ca un lucru individual, ci ca o speranţă comună) venirea Domnului Isus Hristos. Aşteptau nu să moară, ci aşteptau arătarea Lui.

Observaţi şi un alt lucru. Mulţi au gândit că am avea de aşteptat o altă revărsare a Duhului Sfânt. O trăsătură foarte caracteristică şi esenţială a Adunării lui Dumnezeu este faptul că Duhul Sfânt locuieşte în ea. Aceasta nu mai este o speranţă a noastră, ci un lucru împlinit, pe care îl avem deja, de la Cincizecime, Acest „alt Mângâietor” care să rămână cu noi în veac (loan 14). „Mulţumesc lui Dumnezeu”, spune apostolul, „totdeauna pentru voi, pentru harul lui Dumnezeu care v-a fost dat”…

În viaţa creştină toate sunt în legătură cu venirea Lui

Dacă ne îndreptăm spre cea dintâi epistolă către Tesaloniceni găsim că aici orice lucru este pus în legătură cu venirea lui Hristos. Gândul venirii Lui însoţeşte toate gândurile obişnuite, zilnice, toate speranţele, afecţiunile, motivele sfinţilor, în toate lucrurile vieţii de toate zilele. La întoarcerea lor la Dumnezeu (capitolul 1) puterea Cuvântului Lui îi făcuse atât de mult asemenea cu Cel predicat de Pavel, încât acei din jurul lor nu-i mai puteau privi ca înainte. Însăşi lumea vorbea despre ei (poate spunând „ce nebuniel”, dar totuşi dând o mărturie). Şi ce se spune despre ei? Că s-au întors la Dumnezeu de la idoli şi că Îl aşteptau pe Fiul Său din ceruri. Adică ei părăsiseră idolii, lemnele şi pietrele înaintea cărora se închinaseră mai înainte şi acum aşteptau pe Fiul lui Dumnezeu să vină din ceruri. Şi apostolul Pavel este în totul de acord cu aşteptarea lor.

Aşteptarea Fiului lui Dumnezeu din ceruri să fie ca un gând obişnuit sufletului nostru şi el va tăia legăturile noastre cu lumea şi ne va alipi inimile de El şi nu de altceva.

Priviţi la sentimentele creştine ale apostolului (capitolul 2). Ce frumoasă imagine a grijii pline de dragoste pentru ceilalţi! Şi el încheie: „Cine este nădejdea, sau bucuria sau cununa noastră de bucurie? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostrum Isus Hristos, la venirea Lui? Da, voi sunteţi slava şi bucuria noastră”. Acesta este timpul (spune el) când voi avea parte de toată bucuria afecţiunilor creştine.

Iar în capitolul 3, gândul venirii Lui este asociat cu sfinţenia în cei credincioşi: „să vi se întărească inimile şi să fie fără vreo învinuire în sfinţenie, la venirea Domnului nostru Isus cu toţi sfinţii Săi” (versetul 13).

Apoi, în capitolul 4, ce mângâiere aduce gândul venirii Lui când este vorba de moartea fraţilor! Ei nu erau obişnuiţi să vadă pe creştini murind (atât de mult era prezentă aşteptarea venirii din nou a Domnului) şi de aceea a fost o mângâiere deosebită a lor, la patul de moarte a unui frate, să fie în stare să-şi amintească unul altuia de strângerea laolaltă când El va veni să răpească pe ai Săi.

Mângâierea apostolului pentru sfinţii îndureraţi de moartea fraţilor nu era: „Fiţi mulţumiţi, ei s-au dus în cer”, pentru că atunci ar fi zis: „Şi voi veţi fi împreună cu ei.” Atât de mult umplea venirea Domnului sufletele lor ca un lucru prezent, încât el dădea mângâierea aceasta în cazul când erau lângă patul de moarte al unui creştin: „Dumnezeu îl va aduce înapoi, când va veni Isus”.

În 2 Tesaloniceni avem aşteptarea aceasta în legătură cu mângâierea în necaz şi persecuţie. Ei erau într-un necaz foarte greu (deşi erau răbdători în toate şi credinţa lor mergea crescând şi dragostea lor unii faţă de alţii se arăta din belşug). Ce mângâiere le dă apostolul? „Veţi merge în curând în cer”? Nu aceasta era mângâierea. Desigur, ei aveau să meargă în cer, dar ei aveau să aibă parte de odihnă când va veni Isus!

O înviere deosebită

Învierea celor sfinţi (cea dintâi înviere) are loc la venirea Domnului Isus. Aşa cum este scris, „fiecare la rândul cetei lui”: „Hristos, cel dintâi rod; apoi cei ce sunt ai lui Hristos, la venirea Lui”. Învierea aceasta este cu totul deosebită de a celor răi. Va fi o înviere atât a celor drepţi, cât şi a celor nedrepţi, dar pe principii diferite.

Cei dintâi au viaţa în Hristos, viaţă care nu are nimic comun cu lumea din jur. Mai mult, ei au Duhul lui Dumnezeu care locuieşte în ei. „Dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus dintre cei morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din cauza Duhului care locuieşte în voi.” (Romani 8:11 .) „Trupul este pentru Domnul, şi Domnul pentru trup. Şi Dumnezeu, care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi, cu puterea Lui” (1. Corinteni 6:13-14 ). Trupul este al Domnului, ca şi sufletul.

În ce priveşte pe cei răi, Hristos îi va învia pentru judecată, dar nu în acelaşi timp cu cei credincioşi. Hristos va împlini pentru trupurile celor sfinţi ceea ce a împlinit deja pentru sufletele lor. Cei răi însă vor fi chemaţi la judecată şi obligaţi să dea cinste lui Hristos, chiar în ciuda lor înşile.

În Luca 20:35 se precizează această deosebire, de a avea parte de învierea dintre cei morţi.

În ce priveşte păcatele mele, El le-a înlăturat la cea dintâi înviere a Sa. Şi la cea de a doua venire a Sa, eu mă voi înfăţişa înaintea Lui, care a murit deja pentru mine.